Preţuri din România!

România este încă o Rusie în miniatură, cu resurse mai puţine şi, implicit, cu oligarhi mai mici.

Un fapt divers: de 1 Mai s-a deschis pe litoral un club, un fel de filială a unuia prezent şi în Bucureşti. Cei care doreau să se afle acolo erau nevoiţi să rezerve o masă din timp. Rezervarea unei mese situate cam pe lângă toaletă costă 2.000 (două mii) de euro. O masă mai bine poziţionată costă 3.000 de euro. Unii spun că au fost şi mese reţinute pentru 5.000 de euro. În acest preţ intră şi o consumaţie modică de ceva spirtoase.




Oriunde în lume, la un restaurant cu maximum de stele Michelin, cu 500 de euro bei şi mănânci bucate preparate de cei mai celebri bucătari. La Mamaia, cu 5.000 de euro rezervi o masă la un club, într-o aglomeraţie de nedescris. Ce să compari, ce să analizezi? Puterea de cumpărare, politica de marketing? Sau e nevoie de o analiză sociologică a celor dispuşi să plătească o astfel de sumă? Cine sunt clienţii? Membrii celor mai bogate familii din România? Greu de crezut. Interlopi, fotbalişti, curve de lux? Posibil. Cineva spunea că acolo sunt copiii celor care fac afaceri cu statul, care asfaltează sau prestează alte servicii către statul generos cu partenerii săi de afaceri. La fel de posibil este şi că mulţi dintre cei dispuşi să plătească astfel de sume să nu fie din cale afară de avuţi. Să fie vorba de un comportament similar cu cel întâlnit încă de acum câţiva ani în mai toate cartierele de blocuri, unde puteai vedea în parcări maşini mai scumpe decât apartamentele în care locuiau proprietarii maşinilor.

E un fel de manelizare şi în cheltuirea banilor: nu contează câţi ai, ci cât arăţi că poţi cheltui, să moară toţi duşmanii! O societate a aparenţelor, o societate care-şi caută matca. Oamenii aceia cheltuie pentru că vor să aparţină acelui grup.

Evenimentul zilei publica, săptămâna trecută, un fel de portret-robot al turistului român: gălăgios, neatent la confortul celor din jur şi, mai ales, cheltuitor. Aminteşte acest portret-robot de Gigi Becali? Dacă la all inclusive neamţul abia mai scoate câţiva euro din buzunar, românul mai cheltuie încă o dată cât a dat pe bilet.
Ce înseamnă, de fapt, acest comportament? Pe lângă dorinţa de a epata, este vorba şi de siguranţa unor venituri viitoare, care să susţină acest comportament. Toată această mentalitate îl îndeamnă şi să se îndatoreze cu credite mai mult decât poate duce. Dar mai înseamnă ceva; că undeva, în străfundurile economiei, aceste venituri chiar se produc. Cu sau fără plata impozitelor aferente.

România este încă o Rusie în miniatură, cu resurse mai puţine şi, implicit, cu oligarhi mai mici. Nu trebuie să fim nici indignaţi, nici supăraţi pentru că există oameni care plătesc asemenea sume pentru o noapte de distracţie. Societatea trebuie doar să se asigure că pentru acei bani s-au plă###### impozite şi că au fost câştigaţi respectând regulile jocului. În rest, e opţiunea fiecăruia...

Capital - Editia nr. 18, data 7 mai 2008